Cand ai trei copii in panoplie programul de sfarsit de an scolar este mereu aglomerat. Anul acesta am bifat o festivitate de premiere cu Sara, la sfarsit de clasa a IX-a, un graduation day cu Aylin, care a terminat clasele primare si se indreapta catre gimnaziu si o serbare la gradinita cu Ivy. Totul a fost foarte frumos, dar nu au lipsit si momentele mai tensionate…

Sa le luam in ordinea desfasurarii lor, cronologic. Prima activitate a fost la Aylin. Terminau clasa a IV-a, ai fi zis ca vor avea vreun banchet, ceva organanizat, dar nu, s-a mers pe varianta mai low profile, au facut party in clasa, cu tort, pizza, suc si crantanele, au primit cadouri personalizate: set de badminton, pix inscriptionat cu numele liceului si anii de promotie si un album foto. S-a ales aceasta varianta pentru ca apoi majoritatea clasei mergea in tabara si practic “baieramul” lor a fost acolo, doar copiii cu dl invatator, fara parinti pe capul lor. Dupa petrecerea din clasa, cu totii, parinti, copii, profesor, am mers in parcul de langa scoala, la o terasa, la o vorba si la o joaca. Desi mie mi-ar fi placut si varianta formala, cu banchet, pe langa tabara, pana la urma a fost frumos, copiii s-au jucat, fiecare si-a luat ceva bun de mancat sau de baut, parintii au mai stat de vorba, a fost o iesire frumoasa, cu un vibe pozitiv, copiii au fost incantati de aceasta formula.

Apoi a urmat serbarea lui Ivy, care termina grupa mijlocie. Serbare care a fost un fiasco total… De cum ne-am dat jos din masina am simtit-o pe Ivy ca bate in retragere, a intrat deja tematoare in gradinita, cum le-a vazut pe doamnele educatoare a inceput sa se ascunda dupa mine, ca ea vrea sa stea cu mine… Am urcat cu ea spre clasa, unde erau copiii, ea tot ascunsa dupa mine. Am incercat toti s-o incurajam: eu, care ii intelegeam perfect emotiile, ba chiar i-am spus ca si eu am mereu multe emotii cand trebuie sa fac ceva in public, dar este ok, va trece peste, apoi dna educatoare, apoi copiii, colegii ei care au venit sa o imbratiseze. Intre timp a venit sotul si a preluat misiunea de a o scoate din aceasta stare si speram sa faca minuni, dar din pacate, a fost timpul prea limitat, pentru ca serbarea incepea in scurt timp. Eu intre timp coborasem la sala de festivitati si ii asteptam in primul rand. Il auzeam pe sotul meu care era langa Ivy, deci si el prezent pe scena 🙂 A inceput serbarea, Ivy se vedea ca este in disconfort total, s-a asezat o secunda pe scaunel, alaturi de copii, apoi s-a ridicat si s-a dus langa tati, pe margine. Si asta a fost aproape toata serbarea de la gradinita… Tati a incercat s-o incurajeze, de pe scena, eu din primul rand la fel, ii spuneam zambitoare, ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat, sa vina sa cante si ea cu copiii, Ivy nimic. Dupa primele cantecele m-am mutat mai in spate, doar-doar sa ii ofer spatiu domnisoarei, sa vina ea in fata si sa participe la serbare. Nicio schimbare. Cand a fost vremea sa spuna si ea cele 3 randuri de poezioara, le-a spus, e drept ca macar atata lucru, le-a spus si nu a refuzat complet si ii simteam emotiile imense din voce, vocea ii tremura, mai sa dea sa planga… Eu simteam cum ma scurg si eu de pe scaun si mi-era ciuda ca in loc sa fie ceva fun pentru Ivy, aceasta serbare era de fapt un mare chin. Mai era un baietel care nu a participat la serbare, nu a cantat, dansat deloc, nu si-a spus nici macar cele 3 replici pe care le-a avut fiecare copil in parte, dar glumeam cu mama lui ca macar al ei copil este pe scena, pe scaunel, nu in colt, ca Ivy. Noroc ca serbarea nu a tinut mult! Nu a fost o surpriza, chiar ma asteptam si ma bucuram ca acest chin nu o sa dureze prea mult. Suntem la copilul nr 3 de serbari de gradinita, deci suntem rodati, am vazut tot ce se putea vedea in materie de serbari, iar aici, la gradinita lui Ivy, desi gradinita este minunata, serbarile se fac pe repede inainte. Stiu ca la un moment dat, dupa o astfel de serbare ramasesem cu intrebarea in minte: “Gata?? S-a terminat serbarea?? Deja????” Pe principiul ca parca nici n-a inceput bine serbarea, ca s-a si terminat….:-) Dar acum, cand pentru Ivy si pentru noi serbarea era un chin, a fost perfect ca tinea 5 cantecele, gen, si gata serbarea. Sincer abia asteptam sa se termine si sa plecam de acolo. Abia asteptam sa plec, sa ajung acasa si sa pot sa incep sa plang… Cand a zis fotograful sa meregm toti la poza, noi voiam sa plecam, imi trebuiau poze in acel moment de m-as fi scurs pe jos?? Eram efectiv iesiti pe usa, cand m-am gandit, totusi, sa o intreb pe Ivy daca vrea sa faca poza cu colegii si surprinzator a zis ca da… Asa ca ne-am intors din usa si ne-am dus sa facem poze. Apoi am plecat invartindu-ma de la magica serbare… Eram atat de obosita dupa acest fiasco de serbare, ma incarca atat de mult aceste momente grele, incat nu-mi doream decat sa ajung acasa, sa ma arunc in pat si sa plang, dorm, ca sa uit de trauma de mai devreme. Dar dupa ce am plecat de la gradi, sotul a spus, culmea, hai sa oprim sa mancam ceva. A fost atat de neasteptat pentru mine, in momentul ala greu, incat pana la urma am iesit din stare, ba chiar glumeam si ziceam da, hai sa serbam marele succes de la serbare :-))

Si deci pana la urma am trecut cu bine si de aceasta serbare. Acasa vorbeam cu Ivy si o intrebam ce s-a intamplat, de ce nu a vrut sa cante, pentru ca ea imi canta mereu cantecelele de la gradi si mi-a spus ca da, ea le stie pe toate foarte bine, dar ca ei ii place cand sunt in clasa, nu cu parintii… Deci cum banuiam de la inceput, emotiile au coplesit-o, teama de a performa este una foarte mare si la adulti… Dar sa speram ca aceste emotii vor ramane mici odata ce noi vom creste mari.

Si ultima festivitate a fost a Sarei. Ea imi spusese cand este, eu am intrebat-o daca este si cu parinti, ea a strambat din nas, semn ca nu prea ar fi vrut sa fie si parintii in coasta ei 🙂 Dar odata ce dl diriginte a facut anuntul si oficial, pe grupul de parinti, ca ne asteapta la festivitatea de premiere, Sara nu a mai avut ce sa zica 🙂 Festivitatea era in clasa, astfel ca eu si sotul ne-am strecurat usor in spatele clasei. Ma uitam in jur si vedeam cat de putini parinti erau la aceasta festivitate… Ori copiii nu si-au vrut parintii acolo, ori parintii erau prea ocupati la job (ca sa nu zic dezinteresati), cert este ca au fost doar 5 parinti dintr-o clasa de 32 de copii… Si a inceput festivitatea… Dl diriginte a inceput cu mentiunile copiilor, de la ultima mentiune catre prima mentiune si apoi premiile 1, 2, 3. Si a inceput sa numeasca elevii. Rand pe rand striga note bune si copiii mergeau sa isi ia diploma si premiul. Noi, eu si sotul, stateam cuminti in banca noastra. Eu ma uitam, eram spectator, incercam sa nu procesez nimic, asta in contextul in care noi nu stiam note, copiii nu isi stiau notele si mediile, pentru ca unele fusesera incheiate peste noapte si nimeni nu stia care este ordinea, clasamentul in clasa. Ajunsesera la 8.90, Sara nimic. Apoi profesorul a subliniat ca acum trec la un alt nivel si a inceput sa spuna mentiunile cu nota 9 in clasa. Sara nimic. A spus cateva mentiuni, deja nota depasise 9.10. Eu nu procesam nimic. Sau nimic prea analitic pentru ca nu voiam sa fac nicio proiectie asupra Sarei (si sa nu iasa). Stiam ca Sara avea note bune, stiam ca este printre copiii buni din clasa, dar in contextul in care nici ea nu-si stia mediile finale, am zis ca nu e cazul sa ma crispez, ma bucuram de moment si atat, indiferent de rezultatul Sarei. Apoi dl diriginte a facut o introducere si mai cu aplomb, a spus ca acum schimbam un pic macazul si …. a anuntat-o pe Sara! Cu prima mentiune, cu nota 9.21. Va dati seama ce bucurie pe noi!! Cum spunea si Sara: eu, prima mentiune din clasa?? Adik a 4-a din clasa?? 🙂 A fost un moment deosebit si apoi mi-a fost ciuda ca nu am filmat, sa prind toate cuvintele de lauda ale domnului diriginte. Asa bucurie a fost pentru noi, mai ales pentru bucuria Sarei! Si pentru faptul ca am putut sa fim acolo, sa prindem live acele clipe deosebite. Sa fim printre cei 5 parinti care s-au bucurat live de reusita copilului. Chiar ii spuneam apoi Sarei: Sara, si tu care nu voiai sa venim la festivitate. Sa fi lipsit de la asa un moment deosebit??

Inainte sa plecam de la liceu l-am felicitat inca o data pe dl diriginte pentru modul deosebit cum s-a apropiat de copii, cat de frumos s-a organizat si intr-un singur an a facut cu copiii, cat nu a facut dna diriginta in toti anii din clasele 5-8. Au fost in excursii, la opera de 2 ori, la muzee, la expozitii de arta, la concursuri de fashion si arta, le-a facut copiilor cadou de Mos Nicolae, le-a facut cinste cu pizza inainte de Craciun, iar acum, la festivitate, dl diriginte ne-a asteptat pe toti cu ceva bun de mancare si de baut, precum si premii, carti si coronite pentru premianti, de care noi parintii nu am stiu, nu am contribuit, ceea ce inca o data mi se pare wow si ma face sa fiu impresionata de acest dl diriginte, care se poarta atat de frumos cu elevii lui. I-am multumit dlui diriginte pentru toata implicarea si pentru toate amintirile frumoase pe care le-a creat deja, doar intr-un an, cu copiii.

Acesta a fost calendarul nostru de evenimente la sfarsit de an scolar, cu bune si cu rele. Noroc ca cele bune au fost mai multe si de impact mai mare decat cele mai putin bune. Ba chiar ii spuneam Sarei ca odata cu festivitatea ei minunata m-am vindecat complet si de serbarea ratata de la gradi…:-)

Concluzia: nu e deloc usor sa fii parinte! 🙂 Dar e minunat!